Ea şi el sunt împreună. Locuiesc în acelaşi apartament. Par să se simtă bine. Unul din cei doi are bani, celălalt arată bine şi este sexy. Părerea generală este că se potrivesc. Ei declară că se iubesc. La un moment dat hotărăsc să se căsătorească. Atâta doar, că cel cu bani insistă pentru un contract prenupţial. Celălalt se supără. Ar fi trebuit să fie despre sentimente, nu despre bani.
Cine are dreptate? Cel bogat sau cel frumos?

Căsătoria este privită în general ca o relaţie pe termen lung. Cutuma este că cei doi ar trebui să se iubească. Sau cel puţin să aibă o relaţie pozitivă. Întrebarea care se pune este: O relaţie pozitivă garantează rezistenţa în timp a căsătoriei? Dar dacă am extrapola întrebarea la orice fel de relaţie? De business să zicem. Intrăm într-o afacere, pe încredere, doar pentru că suntem prieteni? Poate da, poate nu. Dar este greşit să propunem un contract într-o atare situaţie? Aici răspunsul este mai uşor de dat. Cu toţii ştim că nu este greşit. Este bine să o facem!

Cu toate acestea între prieteni suntem destul de reticenţi să iniţiem documente scrise. Avem impresia că dacă o facem vom deteriora relaţia. Este o percepţie greşită. Pentru că una este să ne petrecem timpul liber cu prietenii şi cu totul altceva este să intrăm într-o afacere cu ei. Unde este diferenţa? În interese. Într-o afacere interesele domină. Şi oricât de prieteni am fi, dacă nu ne evaluăm bine interesele – şi ale noastre şi ale lor – riscăm să ratăm şi afacerea şi prietenia. Relaţia, într-o afacere, este un punct de plecare, nu o garanţie. Realitatea este că un contract bine făcut nu numai că nu dăunează, dar chiar consolidează o relaţie. Este cu atât mai necesar ca într-o afacere între prieteni să existe contracte cât mai cuprinzătoare. Şi dacă suntem prieteni, ne va fi uşor să comunicăm şi să-l facem pe celălalt să înţeleagă necesitatea unui contract.

Un contract presupune negociere. Mulţi oameni au impresia că nu pot negocia cu prietenii. Este un sâmbure de adevăr aici. Cu prietenii avem tendinţa să cedăm – „las de la mine pentru că îmi este prieten”. Iar cedarea nu are nimic în comun cu negocierea. Şi de aici impresia că nu este posibilă negocierea cu prietenii. Este OK să cedăm în relaţiile cu prietenii, dar dacă avem această abordare, atunci nu este cazul să intrăm în afaceri cu ei pentru că sigur vom ieşi în pierdere.

Există însă şi un avantaj al prieteniei. Uşurinţa comunicării. Prin comunicare putem depăşi tentaţia cedării, încercând să depistăm interesele reale în afacerea respectivă. Într-o relaţie oarecare de afaceri, cel mai greu ne este să înţelegem interesele celorlalţi. Aproape niciodată nu ni le vor spune pe toate – cu excepţia naivilor – şi de aceea ne este greu să judecăm situaţia. În cazul unei relaţii de prietenie este posibil să ne relevăm reciproc interesele, pentru că deja încrederea există. După aceea putem găsi cu uşurinţă variante prin care fiecare să iasă în avantaj din afacerea respectivă, fără ca vreunul să aibă tentaţia de a ceda. Tentaţia cedării apare atunci când într-o relaţie de prietenie apar germenii unei confruntări. Şi ca să evităm confruntarea, cedăm. Ni se pare mai importantă relaţia, decât afacerea. Dar nu este neapărat aşa. Dacă vom începe să ieşim în pierdere, în mod repetat şi pe termen lung, relaţia oricum se va deteriora din cauza noastră. Prietenii noştri vor fi fericiţi, pentru că ei câştigă de pe seama noastră, însă noi vom fi din ce în ce mai frustraţi de pierdere, până când nu vom vrea să mai avem de a face cu acei prieteni. Şi nu trebuie să ne gândim la posibilitatea prin care, dacă ei au câştigat o perioadă, la un moment dat, ne vor lăsa şi pe noi să o facem. Lucrurile nu funcţionează aşa nici măcar între prieteni!

Soluţia pentru a avea o relaţie de prietenie şi a putea să facem şi afaceri cu ei, este un contract bazat pe câştiguri reciproce. „Orice câştig de partea ta, este condiţionat de un câştig de partea mea”. Nimeni nu cedează, toată lumea câştigă. Dacă nu se poate construi o astfel de soluţie, mai bine rămânem prieteni şi nu facem afaceri.

După părerea mea în cazul nunţii cel care are dreptate este cel bogat. În unele cazuri motivaţia celor bogaţi este greşită: vor să-şi protejeze averea. Nu asta este esenţa problemei. Nu semnarea contractului este importantă. Ci discutarea unor aspecte ale vieţii în comun. Aceste discuţii relevă interese. Relevarea lor poate aduce surprize. Într-o relaţie apropiată facem greşeala să considerăm multe lucruri „de la sine înţelese”. Ne simţim atât de bine împreună încât nici nu ne trece prin cap că celălalt ar putea avea o altă părere. Trecerea timpului va sublinia însă diferenţele. Şi cu cât mai multe apar în timp cu atât şansele pe termen lung ale căsătoriei scad. Nu trebuie să ne fie frică să avem aceste discuţii. Mai bine să nu facem pasul dacă constatăm incompatibilităţi, decât să „aruncăm mizeria sub preş” pe principiul „lasă că ne-om descurca noi”.