Deciziile fac parte din viaţa noastră. Tot timpul trebuie să luăm hotărâri, să alegem cea mai bună variantă. De ce o facem? Pentru că prin rezultatul obţinut ne satisfacem interesele. Murphy ne atenţionează că nu merită să ne batem capul prea mult cu deciziile pe care le vom lua. Oricum, o să regretăm la un moment dat. Aş spune că asta este scuza perfectă pentru cei nehotărâţi sau pentru oamenii abonaţi la eşecuri. Dacă însă vom acorda puţină atenţie fenomenului, ne vom da seama că există nişte elemente care ne ajută să conştientizăm procesul şi să evaluăm consecinţele unor anumite tipuri de decizii.

Vom vorbi în cele ce urmează despre deciziile luate în comun cu alţii. Decizii pe care nu le putem lua unilateral, fie pentru că avem nevoie de consimţământul celorlalţi, fie că într-un fel sau altul depindem de ei, fie că rezultatul deciziei este incert şi avem nevoie de garanţii sau clarificări. Ceea ce înseamnă ori că avem ceva de împărţit (conflict), ori că relaţia este de colaborare.

Atâta timp cât în procesul deciziei este implicat şi altcineva, trebuie să ţinem seama de faptul că în afară de rezultatul „fizic” al deciziei există şi o componentă relaţională. Cele două, combinate, ne arată în final eficienţa deciziei. Întotdeauna ne întrebăm: ce este mai important pentru noi, rezultatul sau relaţia? Răspunsul la această întrebare ne arată tipul de decizie către care ne vom îndrepta.

Spuneam că satisfacerea intereselor proprii este motivul pentru care luăm decizii. Dar atunci când sunt implicaţi şi alţii, în ecuaţie intră şi interesele lor. Interese pe care vor să şi le satisfacă. Şi decizia se complică. Pentru că nu este simplu să găseşti soluţii care să satisfacă toate interesele. De multe ori auzim expresia: „interesele noastre comune”. Nimic mai fals. Aproape niciodată nu există interese comune. În general ele sunt diferite. Ceea ce poate fi comun este dorinţa de a atinge obiective care să satisfacă interesele noastre diferite. Dacă vom merge la un chioşc să cumpărăm un baton de ciocolată, interesul nostru este foamea, iar al vânzătorului este profitul. Obiectivul este comun, adică tranzacţia, deoarece prin ea amândoi ne satisfacem interesele. Cineva ar putea argumenta că în cazul unui contract comercial interesul comun este profitul. Desigur că în ultimă instanţă aşa este, dar până acolo avem preţul, imaginea firmei, cantitatea, calitatea, termenele de plată, garanţii, penalităţi, termene de livrare şi zeci de alte clauze contractuale faţă de care părţile au interese diferite.

Dacă ne referim la rezultat, există 5 moduri de luare a deciziei. Şi anume prin: cedare negociere şansă arbitraj putere